Odata ca niciodata, demult, tare
demult, au fost doi oameni,
Teodor si Sofia, care traiau
foarte fericiti impreuna cu Ionut si Anuca, cei doi copii ai lor.
Ca sa intelegeti mai bine cat erau de fericiti, trebuie neaparat sa va
povestesc cum se traia la ei pe-atunci.
De fiecare data cand aparea
pe lume cate un copil, i se dadea sa
poarte pentru toata viata un saculet molicel. In acest saculet, de cate ori baga
mana, gasea cate-o... CaldiceaMolicea.
Acestea aveau mare trecere, caci oricine le primea, se simtea cald, moale si
placut in tot trupul si asta pentru mult timp.
Pe vremea aceea era chiar
usor sa primesti o CaldiceaMolicea. Cand
cineva ii ducea dorul, era de-ajuns sa se apropie de tine si sa-ti spuna: “Ce
bine mi-ar prinde o CaldiceMolicea, imi dai, te rog, una?” Atunci numaidecat
bagai mana in saculetul tau cel moale si scoteai o CaldiceaMolicea cat o manuta
de copil. Si indata ce i-o asezai pe cap, pe umar sau pe genunchi,
CaldiceauaMoliceaua crestea si crestea, se intindea numai zambet de placere la
lumina zilei. Atunci omul acela simtea cum parca i se vara pe sub piele si cum
ii incalzeste toate madularele.
Oamenii cereau unii de la
altii si isi imparteau fara grija ori sfiala CaldiceleMolicele. Caci la toti se
gaseau din belsug. Si le daruiau, se-ntelege, fara plata. Peste tot vedeai
stralucind cate una, de-aceea erau cu totii fericiti si sanatosi si se simteau
caldicei si molicei mai tot timpul.
Insa nu toti erau asa. Caci mai
traia prin acele locuri si o vrajitoare urata si intunecata la suflet. Rabdarea
ei ajunsese la margini vazandu-i pe oameni fericiti. Intr-o zi mania i se
aprinse de-a binelea cand baga de seama ca nimeni n-avea nevoie de leacurile ei
pentru oameni bolnavi, tristi si rai ca ea. Si-ntr-o zi puse la cale un plan
viclean prin care sa-i faca pe oameni sa-i cumpere leacurile.
Asa se face ca intr-o buna dimineata, pe cand Sofia se juca
fericita in curtea casei cu Anuca ei cea mititica si dragalasa, zgripturoaica se
apropie de Teodor si ii sopti cu siretenie rece ca de gheata la ureche: “Baga
bine de seama ce-ti spun, Teodore! Ia te uita ce de CaldiceleMolicele ii da
Sofia celei mici! Daca o tine tot asa, tie ce-ti mai ramane? Cand vi se vor
termina CaldiceleleMolicelele, ce vei face?!”
Teodor se mira peste masura. Se-ntoarse
iute si nitel infricosat catre vrajitoare: “Cum asa, vrajitoareo?! Ca eu doar
de fiecare data cand bag mana in
sac, dau de cate una! Doar nu vrei sa spui ca ele se mai si ispravesc?!”
“Ba bine ca nu, si de-asta am
venit, sa-ti deschid odata ochii! Nu exista pe lume sac fara fund! Si
odata ce v-ati ispravit CaldiceleleMolicelele, va fi vai de voi!” Si
incalecand pe matura ei de vrajitoare, se duse boscorodind si razand fara noima.
Lui Teodor
ii ramasese gandul la cele ce auzise de la scorpia de vrajitoare. Si incepu sa
se uite pe furis de fiecare data cand Sofia dadea cate-o CaldiceaMolicea altora.
I se strangea inima, caci tare mult ii placeau CaldiceleleMolicelele ei si tare
n-ar fi vrut sa le vada pentru totdeauna risipite copiilor sau altora.
Era din ce
in ce mai posomorat si mai preocupat. Se intrista de fiecare data cand cate o
CaldiceaMolicea parasea sacul Sofiei si incepu chiar sa i se planga. Cum Sofia
il iubea tare mult, de-atunci incolo dadea tot mai putine, ca sa pastreze cat
mai multe pentru el.
Copiii
bagara indata de seama acest lucru si intelesera ca nu e bine sa dai incoace
si-ncolo CaldiceleMolicele ori de cate ori poftesti, ori ti se cere. Si devenira
si ei foarte grijulii, tematori si chiar gelosi cand parintii lor dadeau altora
CaldiceleMolicele. Incepura chiar sa faca scene si sa planga cand vedeau la
altii cate o CaldiceaMolicea de-a lor. Si chiar daca mereu gaseau in saculetul
lor CaldiceleMolicele ori de cate ori bagau mana dupa ele, se simteau tot mai
vinovati ca le imparteau. Si asa se face ca devenira zgarciti si dadeau si ei
tot mai putine.
Incet-incet
planul vrajitoarei reusi. Daca inainte oamenii se adunau cate trei, patru sau
cinci si isi imparteau intre ei CaldiceleMolicele fara nici o grija, acum ei
apareau tot mai mult singuri, de teama sa nu se intalneasca cu careva care sa le
ceara CaldiceleMolicele. Ba
inca se ascundeau ca sa le pastreze numai si numai pentru ei.
Insa asa
mergand treburile, se simteau tot mai putin calzi si tot mai putin molicei.
Zambeau din ce in ce mai putin, parca se uscau si se chirceau ducand dorul
CaldicelelorMolicelelor, iar unii chiar mureau din cauza asta. Boala cuprindea
pe tot mai multi, asa incat de disperare, ajunsera sa cumpere leacuri de la
vrajitoare, cu toate ca nu le erau de vreun folos.
Pana si
vrajitoarea trebui sa recunoasca cum ca nu era de gluma, situatia se agrava.
Caci daca oamenii ar muri cu totii, cine i-ar mai cumpara leacurile, si-asa bune
de nimic? Asa ca puse la cale un
alt plan.
Darui
tuturor un sac foarte asemanator cu cel de CaldiceleMolicele. Numai ca pe cand
cel primit la nastere era caldut, cel dat de vrajitoare era rece ca un sloi de
gheata. In acest sac vrajitoarea cea rea puse ReciTepoasele. Acestea nu-i faceau
pe oameni calzi si molicei ca mai inainte. Ba dimpotriva, ii facea reci,
certareti si posaci. Insa si asa, ReciTepoasele tot erau ceva fata de nimic. Rau
cu rau, dar mai rau fara rau. Ele macar ii opreau pe oameni sa se mai usuce pe
picioare.
Asa ca, de-atunci
incolo, cand cineva cerea altcuiva cate o CaldiceaMolicea, de frica sa nu-si
ispraveasca rezerva, acela ii raspundea: “Nu-ti pot da o CaldiceaMolicea, n-ai
vrea in schimb o ReceTepoasa?”
Cateodata,
cand se intalneau doi oameni, fiecare avea in gand ca poate-poate de data asta
va primi de la celalalt o CaldiceaMolicea. Da’ de unde! De frica sa nu ramana
fara ele, deodata isi schimbau amandoi gandul si isi dadeau cate-o ReceTepoasa.
Asa ca, precum bine va ganditi si socotiti, oamenii nu mai mureau, dar nici
fericiti nu erau. Erau doar reci, certareti si tare, tare posaci.
Trebuie oare
sa va mai spun ca vrajitoarea cea rea isi freca mainile de bucurie de cat de
bine ii merge negotul ei siret?! Si ca de unde mai inainte CaldiceleleMolicelele
erau toate la indemana si pentru toti, precum aerul, de-acum devenisera tot mai
rare si mai pretioase?!
Nu-i de
mirare ca bietii oameni erau in stare sa faca orice ca sa le aiba. Cine era mai
lipsit de noroc in a-si gasi un partener mai larg la inima si mai cu dare de
mana, trebuia sa munceasca din greu ca sa-si cumpere cand si cand si pe bani
multi, se-ntelege, cate-o CaldiceaMolicea.
Unii
devenira foarte avuti, strangeau si tot strangeau la CaldiceleMolicele, caci nu
mai dadeau indarat nimanui. Ce faceau mai apoi? Le vindeau celor sarmani care
si-ar fi dorit sa simta macar o clipa ca viata mai merita traita.
Se mai
intampla ca unii luau ReciTepoase, care erau pe toate drumurile si pe degeaba,
le puneau niscai fulgi si pene moi ca sa le acopere tepii si le ofereau drept
CaldiceleMolicele. Dar falsurile astea, care semanau cu inlocuitorii de plastic,
adusera si mai mari batai de cap. Pentru ca sa zicem ca se intalneau doua sau
mai multe persoane si isi dadeau gratis falsurile. Dar asteptau sa se simta
incalziti si buni ca inainte. Iar ei se simteau, de fapt, mai rau. Si-atunci
chiar ca nu mai pricepeau nimica-nimicuta: se simteau si mai reci, si mai
certareti, si mai tristi pentru ca nu mai aveau CaldiceleMolicele sau pentru ca
tot schimbasera intre ei plastice de-astea deghizate in CaldiceleMolicele?! Si
toata nenorocirea de pe capul lor era numai si numai din pricina vrajitoarei
aleia care le varase in cap ideea ca vor ajunge la fundul sacului daca mai
schimba cumva intre ei CaldiceleMolicele!
Dar sa
vedeti cum o ia povestea la vale! Ca nu mult dupa aceea, poposi in locurile
acelea cuprinse de mare nefericire o femeiusca vesela si plina de nuri. Parea ca
n-a auzit in viata ei de vrajitoarea cea rea. Caci ce facea? Sa vezi si sa nu
crezi! Impartea in dreapta si-n stanga la CaldiceleMolicele, de-i cereai ori nu.
MaricicaMolicica, cum au inceput sa-i spuna, ti le aseza una-doua, ca in
vremurile cele bune, pe cap, pe umeri ori pe genunchi. Unii se uitau chioras la
ea si o criticau mai pe fata, mai in dos, cum ca i-ar strica pe copii. Ca-i
invata adica sa fie risipitori si nechibzuiti cu CaldiceleleMolicelele. Copiii
insa o iubeau tare mult, pentru ca in jurul ei era cald si bine si de-aceea
faceau si ei ca ea. Imparteau CaldiceleMolicele cand si cui pofteau.
Cei mari nu
s-au lasat cu una, cu doua. Au
hotarat ca nu mai merge asa! Copiii
astia vor ajunge sa-si risipeasca toata averea de CaldiceleMolicele. Sa se dea
imediat o lege ca nimeni nu mai are voie sa-si imparta dupa bunul plac
CaldiceleleMolicelele! Numai cine are permis in toata regula poate sa le imparta.
Dar si atunci cu masura!
In ciuda
acestei legi foarte aspre, copiii continuau sa-si daruiasca intre ei
CaldiceleMolicele cand doreau si mai ales cand cineva le cerea. Si cum erau
multi copii in acele locuri, cam tot atatia cati oameni mari, n-ar fi de mirare
ca, intr-un tarziu, dreptatea sa fie de partea lor.
Oare cum se
va termina povestea asta? Vor reusi cei mari sa isi impuna legea prudentei si a
capatuirii prin economisirea CaldicelelorMolicelelor? Sau MaricicaMolicica si
copiii ii vor convinge ca merita riscul sa creada ca vor avea mereu
CaldiceleMolicele cat isi doresc?
Vor avea cei
mari puterea sa creada? Sa creada ca acele vremuri fericite, de care si ei isi
mai amintesc cateodata, mai pot exista cu adevarat? Acelea in care CaldiceleleMolicelele erau
fara de numar pentru ca nimeni nu le numara?!
(Claude Steiner 1969)